Clădirea în care se află galeria Suprainfinit, pe Mântuleasa 22, are un trecut slab documentat. În 1929 acolo exista un alt imobil, cu o configurație similară, care a picat la cutremurul din 1977. Din clădire s-a păstrat doar amprenta (suprafața de teren) pe care a fost construit blocul actual, în perioada socialistă. La parter, unde acum funcționează galeria, au fost, pe rând, o alimentară, un aprozar și un bar. După ce a închiriat spațiul, singurele elemente pe care Suzana Vasilescu (fondatoarea galeriei Suprainfinit) le-a păstrat în configurația lor originală au fost tavanul și podeaua din terrazzo.

Astăzi, jumătate din bloc este nelocuit, pentru că majoritatea proprietarilor sunt plecați în străinătate și „nu vor să închirieze pentru că nu au nevoie de bani”, spune Cristina. „Cred că sunt multe situații de genul ăsta prin cartier, unde casele au fost lăsate moștenire din generație în generație”.

Înainte să lucreze cu galeria, Cristina locuia la Londra, dar venea des la București. Într-una dintre vizite a văzut expoziția de grup (pre)(history). Ulterior a aplicat la job la Suprainfinit și l-a scurt timp s-a angajat. De atunci, locuiește în cartierul Mântuleasa, iar de cinci ani și jumătate, de acasă până la galerie, face același traseu.

„După ce petrecusem mult timp în trafic în Londra, faptul de a lucra și a locui în același cartier mi se părea ideal”, spune Cristina. Toate vocile din biroul galeriei o susțin la unison, pentru că această conjunctură este, într-adevăr, un privilegiu oriunde ai trăi în lume, dar cu atât mai mult în București, un oraș al cărui ritm este dictat de mașini.

Maria a copilărit în Mântuleasa, la intersecția Calea Moșilor cu Obor. Acum locuiește tot în zonă și, la fel ca și Cristina, simte că trăiește „într-un oraș de 15 minute”. Ceea ce ne amintește de urbanistul Mikael Colville-Andersen, care spunea într-un interviu: „Ar trebui să ne gândim la oraș și la cartier ca la un loc în care avem tot ceea ce ne trebuie la o distanță de 15 minute de mers pe jos. Așa au fost orașele lumii timp de 7.000 de ani și la asta trebuie să ne raportăm”.

O parte din drumul pe care Cristina și Maria îl parcurg de acasă până la galerie era, în secolul al XIX-lea, legătura dintre Podul Târgului de Afară, actuala Calea Moșilor, și Ulița Vergu, actuala Calea Călărașilor, bulevarde comerciale de importanță majoră ale Bucureștiului vechi. Astăzi, strada Mântuleasa are un caracter ușor diferit - își menține statutul de legătură între două artere principale pentru șoferi, dar este totodată parte dintr-un traseu pietonal pentru locuitorii orașului.

Cartierul Mântuleasa este un segment rezidențial din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, când făcea parte din mahalaua Mântuleasa. Numele cartierului vine pe filiera familiei Manta, mai precis a negustorului Matei Manta și a soției sale, Stanca, numită și Mântuleasa. După moartea soțului său, doamna Manta a ridicat în fața casei lor, a coté de galeria actuală, o biserică în stil post-brâncovenesc. Biserica a rămas neclintită de atunci, iar astăzi este înscrisă pe lista monumentelor istorice.

Scuarul din fața galeriei este un nod la intersecția a cinci străzi: str. Mântuleasa, str. Plantelor, str. Pictor Ștefan Luchian, Str. Pictor Alexandro Romano și str. Negustori. Spațiul-rest, creat la întâlnirea acestora, a apărut în 1871, odată cu planul de aliniere a străzilor realizat în acea perioadă. Aceleași străzi care acum fac puntea de acces spre galeria Suprainfinit, formează un fel de sat în cartier, unde găsești un Mega Image Shop & Go, o cafenea 5 To Go, un hotel B & B, iar în centru: o insuliță asfaltată transformată într-un mic parc pe care vecinii din zonă îl frecventează în fiecare seară, mai ales vara. În jurul părculețului se învârte constant orchestra unui trafic de mașini mai mult sau mai puțin liniștit.

Tot pe insuliță se află și bustul scriitorului Mircea Eliade. Între 1914 și 1917, acesta a învățat la școala (acum demolată) de pe strada Mântuleasa, motiv pentru care primăria a considerat că e important să nu uităm chipul autorului și a împodobit scuarul cu un monument realizat de Vasile Gorduz.

Oricine se așază pe o bancă în micul părculeț de beton, se află, vrând nevrând, sub privirile bustului de piatră sau cel puțin în raza lui. La nivel perceptiv, efectul centripet al unui astfel de monument amplifică configurația spațială a scuarului înconjurat de carosabil și mașini. Toate drumurile duc la scuar, iar scuarul la statuie. Maria pune sub semnul întrebării glorificarea trecutului prin plantarea acestor statui în spațiile publice. „Poate fi un spațiu regândit”, adaugă ea.

Cândva un maidan (spațiu viu, loc de joacă și de întâlnire), părculețul atrage acum atenția asupra acelui tip de loc „liminal, uitat, abandonat, care este, de fapt, și de interes ecologic", explică Maria, în contextul evenimentului Suprainfinit Collisions - un maraton de o zi cu performance-uri, proiecții, concerte live și o lectură în scuarul din fața galeriei, unde câteva invitate au citit texte scrise pe tema „ecological futures”.

Lângă scuarul din fața galeriei, se află și un petic de iarbă îngrădit, unde biserica Mântuleasa a amplasat o cruce de lemn. În 2020, Ziad Antar, un artist din Beirut, a instalat acolo sculptura unui cactus din ciment și rășină. La un moment dat, din acesta a dispărut o petală. Cristina spune că cineva a luat-o și, când și-a dat seama că nu poate face nimic cu ea, a lăsat-o la loc lângă sculptură. Artistul a înțeles că oamenii își însușesc adesea obiecte găsite în spații publice, crezând că acestea sunt ale nimănui. În mod ironic, în preistorie, cactușii au fost folosiți pe post de garduri agricole naturale, menite să țină animalele la distanță, și ca baricade pentru a marca proprietatea privată.

„Genul ăsta de spațiu, dacă eram în Londra, era capitalizat cumva. Și am zis, Ok, hai să-l capitalizez și eu artistic”, spune Cristina explicând decizia de a folosi vitrina ca spațiu de expunere. „Instalațiile gândite pentru vitrină pot constrânge mult, dar îți dau în același timp și o libertate de creație foarte inedită din cauza spațiului îngust”. Vorbim de un spațiu cu o lungime de 5 metri și o lățime de 40 - 45 de centimetri. Dar cel mai ușor este să faci un exercițiu de imaginație și să te gândești la un spațiu în care nu ai avea loc să te răsucești.

Această vitrină îngustă și foarte încălzită pe timp de vară nu a funcționat dintotdeauna independent de spațiul principal al galeriei: „Mi-a luat vreo doi ani să dau o independență totală vitrinei și să zic « Ok, în timp ce e o expoziție în spațiul mare, în vitrină poate fi complet altceva » ”. (...) E un spațiu viu, dar și un spațiu latent. (…) are un ritm al lui, uneori e latent, alteori erupe”.

Treptat, unii artiști au propus lucrări care au ieșit din vitrină spre stradă. De exemplu, lucrarea lui Vlad Brăteanu, Work Done, o instalație site-specific care ridică întrebarea: când se termină o lucrare cu adevărat? Cuvântul WORK, vopsit cu gri, continuă urmele peticelor de beton de pe balcoanele blocului în care se află galeria. Textul DONE, vopsit tot cu gri, se poate citi și astăzi pe asfalt.

Într-un alt proiect, Cristina a cerut permisiunea vecinilor să atârne de balcoanele lor pânze impermeabile (4 metri x 2 metri) pictate de artista Rebekka Ana Aimee Stuhlemerdin. „Le-am pus la Bed and Breakfast-ul de peste drum, la contele (Alex Kivu) de lângă noi, care are o casă superbă de secol XIX, și pe balconul de deasupra galeriei”, spune ea. „Am vrut să avem una atârnată și de la etajul 5, dar nu ne-a lăsat unul din vecini, care, fost aviator fiind, are rău de înălțime”, glumește Cristina.

La un moment dat, Cristina a simțit că a venit momentul să predea ștafeta și a invitat tineri curatori să experimenteze cu spațiul vitrinei. Două dintre proiecte au fost concepute sub umbrela colectivei Specula (o platformă de scriere speculativă) și gândite specific în jurul istoriei cartierului. Despre ambele s-a scris deja foarte frumos în articolul „Legende, substanțe magice și câini pe Mântuleasa”. Dar n-o să ezităm să lasăm și noi câteva rânduri despre Sequence #14: Of Canines and Concrete, un proiect de cercetare unde Maria, Irina-Anca Bobei și Mircea Andrei Florea au pus la cale o instalație multimedia legată de istoria canin-umană a Bucureștiului, care a adus inevitabil în discuție și eutanasierea, în anii 2000, a câinilor fără stăpân. Ideea lor a pornit de la o legendă din Mântuleasa care spune că gardul ce înconjura livada familiei Manta în secolul al XVIII-lea a fost, în timp, dezmembrat de trecătorii care scoteau din el nuiele pentru a se apăra de câinii din cartier.

Evenimentul „Of Canines and Concrete” a fost unul dog friendly. Au cumpărat mâncare pentru câinii care se plimbau prin zonă, pentru câinii vizitatori sau pentru Puiu, patrupedul cartierului. „E cumva câinele lui Alex Kivu, dar nu chiar. Stă și pe stradă, e un free roaming dog”, spune Cristina. Tot în vitrină era și un video unde l-au filmat pe Puiu cum intră în galerie și interacționează cu spațiul și cu oamenii. Cristina spune că Puiu vine cam la toate vernisajele, dar își amintește că a lipsit cu o seară în urmă. Maria o completează: „Și nici la vernisajul cu câini nu a fost”.

„Ce mi s-a părut interesant legat de ochii câinilor pe care i-am găsit pe net, este că deși uneori bibelourile erau identice, oamenii au pictat diferit ochii”, explică Maria, în timp ce pune pe masă unul din căței bibelou care a fost expus în vitrină. Un element de cultură materială care dublează informația istorică cu o notă personală.

Cercetarea lor a avut parte și de o mică intervenție comunitară în părculețul cu crucea. Au lăsat aici pungi igienice pentru căței, care, spre deosebire de petalele cactusului, au fost folosite cu succes.

O altă intervenție în vitrină, Sideseeing DIY, tot în cadrul Specula, a pornit de la folclorul urban din Mântuleasa. Artistele și artiștii Daniela Custrin, Andra-Bianca Coman și Matei Dumitriu au săpat după povești de groază conspiraționiste și au scos la iveală un imaginar colectiv magic al cartierului. Unele povești au fost găsite pe internet, altele au apărut în dialog cu oamenii. Rezultatul a fost un cabinet de curiozități în care au expus lichide colorate îmbuteliate în sticle, pietre sau fotografii, înscrise la limita dintre alchimie și istorii rescrise.

Evenimentele gândite pentru vitrină declanșează o interacțiune foarte diferită și onestă cu oamenii din cartier. Cristina își amintește că, în timpul unui performance al Alinei Ușurelu despre epuizare, a avut un dialog foarte frust cu un puști din cartier. „Era un copil din cartier care nu înțelegea mișcările. Ea avea o folie de plastic în jurul corpului, niște dread-uri foarte lungi. Copilul era fascinat și întreba « Ce face? De ce? Ce înseamnă? ». Zic, păi, uite, este despre extenuare. « Aha, adică lucrează mult ». După aia m-a întrebat, « O plătiți? O plătiți să facă asta? ». Nu erau mulți oameni atunci, dar pentru mine interacțiunea aceasta cu copilul din cartier a fost « Uau! ». L-a chemat pe fratele lui, a venit și el. I-am invitat să vadă expoziția”.

Ne doream să înțelegem mai bine felul de-a fi al vitrinei, ce este un astfel de spațiu și cum anume diferă el de altele - de o stradă, de o încăpere domestică, un magazin, o vitrină dintr-un magazin, etc. Cu riscul inevitabil de a suprainterpreta, am venit la întâlnirea de la Suprainfinit cu două propuneri conceptuale: heterotopie (M. Foucault, „Altfel de spații”) și spațiu poros (W. Benjamin, „Naples”). Aveam impresia că vitrina are puțin din ambele.

Aceasta pare a fi un loc indecis, în care interiorul și exteriorul se juxtapun, spațiul ei îngust întorcând spatele galeriei și privind exclusiv către stradă. În pofida amplasării ei, vitrina pare exterioară galeriei și, dacă putem spune astfel, interioară străzii. În plus, deși în mod obișnuit trecătorul este cel ce privește, există și o „privire” întoarsă privitorului dinspre vitrină (gazing back), cum spuneau Cristina și Maria. Aceasta are ceva dintr-o oglindă, spațiu așezat de Foucault la jumătatea distanței între utopie (non-loc) și heterotopie (altfel de loc). O altă „superputere” a heterotopiilor (prezentă mai ales în cazul teatrului și a cinematografului) este aceea de a ataca pretenția la realitate a ceea ce considerăm în mod obișnuit a fi „real” — cotidianul. În schimbul acesta de priviri între proiectele găzduite în vitrină și stradă, ceea ce ajunge să fie în joc este chiar locul realității (sau mai degrabă locurile ei). Cu alte cuvinte, vitrina mă poate distanța de ceea ce consider a fi „cât se poate de real”, poate disloca pretențiile cotidianului de a fi singura și irevocabila realitate.

De altfel, vitrina produce un astfel de efect de bruiaj și în ceea ce privește logica consumului și a publicității. Ce se întâmplă în perimetrul ei nu invită la consum și nu trimite la vreo marfă. Dimpotrivă, așteptarea aceasta este răsturnată. Vitrina face posibilă o interacțiune egală și perfect gratuită, în toate sensurile termenului. Oricine trece prin fața ei poate intra într-un schimb de priviri cu ceea este expus, nefiind necesar să își ia angajamentul de a intra în spațiul principal al galeriei. „Oamenii se mai opresc, se uită, înțeleg, nu înțeleg, și asta e mișto. Cine înțelege arta contemporană? Și, de fapt, nici nu trebuie să o înțelegi. E mișto că te oprești și atât”, spune Cristina. Maria crede că „vitrina este un spațiu mai intim [decât spațiul principal al galeriei], deși e pe stradă”. Poate că intimitatea nu se poate realiza în absența gratuității.

Din păcate, în limba română, sinonimele cuvântului „gratuit” trimit la o absență sau o lipsă - ce este gratuit este inutil, ineficient, zadarnic, etc. Anticii, în schimb, credeau că inutilitatea trebuie pusă în legătură cu libertatea. Atunci când fac ceva doar de dragul lui însuși și nu pentru vreun câștig de orice fel, când mă rotesc de plăcere în circularitatea unei anume activități, se întâmplă ceva unic pentru existența mea: survine libertatea. E ca și cum, stând de drag în raza de atracție a unui corp, mă eliberez, paradoxal, tocmai de gravitație.

Spuneam mai sus că vitrina îngustă de la Suprainfinit este și un „spațiu poros”. Legea porozității la care ne referim, pe urmele lui W. Benjamin, este improvizația, efemerul. Ceea ce este poros respinge „ștampila definitivului” și lasă mereu loc pentru reconfigurări diverse. Vitrina este poroasă pentru că, prin caracterul ei deschis, permite strângerea în jurul ei a trecătorilor, artiștilor, a publicului obișnuit al galeriei. Ar merita să ne întrebăm ce alte spații publice sau privat-publice din București mai favorizează astfel de (re)configurații sau strângeri laolaltă. În jurul vitrinei, sub pretextul ei, pot apărea discuții și întâlniri libere, mai scurte sau mai lungi. Aceste „constelații neprevăzute” de interacțiuni între trecători și artiștii implicați pot apărea cu atât mai des atunci când vitrina găzduiește proiecte artistice ce ies la propriu în stradă și modifică linia de separație dintre public și privat.

Până în februarie 2023, galeria dispunea și de un al doilea spațiu de vitrină pe aproape întreaga latură dinspre părculeț. Acest spațiu tampon apăruse odată cu ridicarea unui perete de rigips care lega cei trei stâlpi de rezistență dispuși liniar în interiorul galeriei. Rolul acelei vitrine nu era de a interacționa cu strada, ci de a o ține cumva la distanță de ceea ce se petrecea în spațiul principal al galeriei.

În urma colaborării cu artistul suedez Nilz Källgren, peretele de legătură a fost însă dărâmat, iar spațiul principal al galeriei s-a deschis către exterior. „Vreau ca sculptura centrală din expoziția mea să fie dărâmarea acestui perete”, își amintește Cristina propunerea surprinzătoare făcută de Nilz. „Toată expoziția lui era despre ce înseamnă să te retragi. (…) a făcut comparația cu peeling off the skins of the space. Sunt stâlpii de rezistență ai clădirii și sunt masivi. Apoi erau acolo instalații, cabluri, curent, apă. Pentru expoziția lui am lăsat toată partea asta vizibilă, n-a vrut să facem nimic și nici eu nu am vrut. S-a deschis foarte mult spațiul. Te forțează să găsești alte metode de instalat lucrări și de a te uita la spațiu”, adaugă ea.

Nilz Källgren a participat la distrugerea peretelui de rigips, alături de un meseriaș. „S-a distrus mai rapid decât credeam. A durat câteva ore. Momentul a fost foarte puternic și foarte simplu”, povestește Cristina. Acțiunea s-a desfășurat fără public, deoarece Nilz a vrut ca gestul său să rămână unul sculptural și să nu se confunde cu un performance, aflăm de la Maria.

Demolarea peretelui și dispariția vitrinei-tampon au modificat semnificativ interacțiunea dintre galerie și trecători, după cum ne-a povestit Maria: „De când nu mai e peretele sunt mult mai multe persoane care, dacă eu sunt în fața galeriei la o țigară, să zicem, deși nu ei intră în galerie, vin și îmi spun că au văzut lucrarea X când treceau pe aici acum câteva zile și că au o opinie despre ea”. Într-o seară, în timp ce Cristina monta o nouă expoziție, o doamnă s-a oprit doar pentru a-i spune, cu sufletul la gură, că îi place mult ce se prefigurează. O altă doamnă din cartier a venit la galerie pentru a întreba de lucrările artistei Hadassah Emmerich. Îi plăcuseră foarte mult și nu înțelegea de ce nu mai sunt expuse.

Dincolo de intensificarea interacțiunii cu trecătorii, „gomajul” realizat de Nils Sjögren la galeria Suprainfinit a mai scos în evidență un aspect: vulnerabilitatea. „Sunt zile în care, dacă fac ceva în spațiu principal, mă simt foarte privită”, spune Maria, iar Cristina își amintește de proiectul unui artist care a vrut să maximizeze această vizibilitate și să le mute biroul din spatele galeriei în spațiul mare. „[Provocarea e] cât de mult poți să o duci, cât de mult poți să testezi spațiul ăsta poros, liminal și așa mai departe”. Ne-am gândit la cât de mult spune jocul privirilor despre un oraș și despre viața acestuia. În București, acest joc este încă bântuit de mefiență, este incomod și negeneros. Pare că în aer (încă) există obișnuința de a relaționa cu celălalt neorizontal, indirect, printr-un al treilea (big brother) — o instanță cvasi-judecătoarească și moralizatoare.

Ne-am închipuit momentul căderii peretelui de rigips de parcă am fi fost de față. Este clar că una dintre tendințele lumii contemporane este aceea de a limita și a delimita, a extinde, a construi, a închide între granițe și a promite securitate. E suficient să ne gândim la modul de funcționare al unor cartiere rezidențiale, „spații - enclavă” în terminologia arhitectului și activistului grec Stavros Stavrides — bariere, cartele, camere de filmat, regulamente proprii de funcționare. Dacă privim lucrurile din punct de vedere spațial, gesturile propuse de Nilz Källgren, a (te) retrage și a dărâma, vin în răspăr cu unele tendințe din prezent și poate că mai echilibrează goana generalizată după spațiu privat.

Apropo de jocul dintre ceea ce controlezi și ceea ce lași să fie, de la căderea peretelui încoace, galeria este inundată constant de lumină naturală, uneori foarte puternică, alteori ritmată. Din acest motiv, spațiul e departe de a fi un white cube clasic, ermetic, luminat în mod controlat. Ca urmare, aici nu sunt expuse foarte des lucrări video, ci mai degrabă instalații și sculpturi. Dar, adaugă Cristina, spațiul principal al galeriei rămâne un white cube, doar că unul care se schimbă cu fiecare expoziție. Iar lumina nu presupune doar constrângeri, ci și apariția unor momente magice — apusul e unul dintre ele.

Spre final, le-am întrebat pe Cristina și pe Maria despre relația dintre Suprainfinit și alte galerii din zonă — galeria Anca Poterașu și, până de curând, Gaep. Am ajuns astfel la proiectul Doi Joi, un program colaborativ demarat în 2021 prin care, în fiecare a doua joi din lună, mai multe spații expoziționale își prelungesc programul și găzduiesc în sincron evenimente speciale. „Doi Joi funcționează foarte bine. Chiar ieri au venit la vernisaj oameni pe care nu i-am mai văzut niciodată. În zonă mai e și Atelier 35, suntem cumva aproape, deși nu la fel de mult ca și cu celelalte, dar intră în circuitul de aici. Și cu galeria Posibilă. Doar că e foarte greu să te sincronizezi întotdeauna. La un moment dat ne-a ieșit. Acum vreo 3-4 ani am reușit să deschidem toți — noi, Gaep și Anca Poterașu. Am făcut stencil-uri pe jos, a fost drăguț”.

Am încheiat discuția vorbind despre atmosfera generală a zonei Mântuleasa - Plantelor. Cartierul este rezidențial, liniștit, „încă nu e cartierul creativ”, râde Cristina. Ne luăm la revedere afară, în fața unei cișmele montate de curând de Primărie. Câinele cartierului, Puiu, nu își face apariția, așa că mai aruncăm o privire vitrinei și o luăm la pas pe Mântuleasa.